Traind cu traheostoma

In spital, dupa ce i s-a facut traheostoma. Doctorii imi spuneau ca puiul meu nu mai poate sa inghita singur. Pana in noaptea de dinaintea internarii a mancat pe gurita, ca orice copil. A baut o sticla intreaga de lapte. De cateva saptamani incepuse sa manance mai putin, ajunsesem la disperare! Am fost internati o noapte, ca sa il hidrateze. Apoi…lipsa de oxygen…saturatie scazuta….traheostoma! …zile intregi de sedare, ca sa se lase ventilat, sa nu se lupte cu aparatul. Medicii mi-au spus ca nu mai are nicio sansa…iar eu nu puteam sa cred! Copilul meu respira, iar ei imi spuneau ca nu mai are nicio sansa! Cum eu refuzam acest raspuns, mi s-a spus ca singura lui sansa ar fi….un miracol! Si in asta mi-am pus toata speranta. Atata timp cat traia, avea o sansa! Il vedeam plin de tuburi, cu branula in gat, cu sonda prin care era hranit….se trezea dimineata si imi arata cu ochisorii ventilatorul….si imi arata cat e de suparat!…nu mai putea sa vorbeasca, nici macar sa scoata sunete, de cand avea traheostoma. Imi venea sa il iau in brate si sa plec cu el de acolo!

Fotografie1489

Dar mi-am dat seama ca trebuia sa se obisnuiasca cu aparatul ce il ajuta sa respire…si am inceput sa ii explic ca tuburile il ajuta, ii agatam jucarii de ele, I-am luat mana si I-am aratat cum se poate misca fiecare tub…prin joaca l-am facut sa uite supararea si sa redevina senin. Adora sa vina tatal lui la spital si sa ii citeasca povesti! Si plangea de fiecare data cand trebuia ca Silviu (tatal)sa plece. II placea sa ii cant cantecele de copii, mai ales inainte sa adoarma.
Era plin de viata si de bucurie! Chiar si asa, in spital, ne-am obisnuit cu noutatile, cercetam impreuna fiecare salon, si descopeream tot ce era nou! Am incercat sa facem un joc din toate, si sa vedem lucrurile cu optimism.
Ne-am internat in octombrie…prima zapada ne-a gasit in spital…Cum Raul statea in pat cu capul catre geam, nu putea sa vada cum ninge.

Fotografie1495

Asa ca am facut poze la fulgii de nea care cadeau, la masinile pe care incepusera sa le acopere fulgii, la copacii albiti si ei de prima zapada…si i le-am aratat pe toate. I-am povestit ca acum iarba nu mai era verde, ci devenise alba, de la fluturii cei mici care cadeau din cer…iar Raulica imi arata cu ochisorii sa mai fac poze, sa ii mai arat ce e acolo, afara! si se supara cand , obosita, ma dadeam batuta…si schimbam activitatea, cu o jucarie sau o carte…
Apoi am aflat ca are o boala numita atrofie musculara spinala, si ca nu se va putea vindeca decat….printr-un miracol! Dar orice nume ar fi avut boala sau starea lui, pentru mine era clar ca aveam un singur lucru de facut: sa-l iubesc cu toata fiinta mea si sa ma dedic lui, pentru a-i fi cat mai bine posibil.
Si zilele treceau…a venit Anul Nou si l-am imbracat pentru prima data de cand eram in spital! Era tare mandru si incantat 🙂 Pe geam i-am aratat artificiile de la miezul noptii, si era fericit, desi nu stiu cat de mult a inteles din ce I-am explicat eu ca erau acele stelute colorate :).
Apoi, treptat, a inceput sa scoata iar sunete, pana cand intr-o zi, l-a strigat „tata” pe d-l doctor :)) era tare mandru si cand se simtea bine spunea intr-una : ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta 🙂 apoi a inceput sa spuna ” ada tata” ( asa il chemam noi pe tatal lui sa vina la noi la spital), apoi ” aide, tata”, de la „haide, tata!”

Fotografie1566
Am invatat tot ce se putea invata pentru a putea avea grija de el acasa. Apoi, dupa 6 luni se spitalizare, cu ajutorul unor mamici cu inima mare, am reusit sa cumparam un ventilator si sa mergem acasa. A fost un pas mare, dar simteam ca e cel mai bun lucru care il pot face pentru el: sa incerc sa ii ofer tot ce se putea mai bun. Am amenajat camera noastra ca la spital, cu toate apararurile necesare, stocuri de consumabile, solutii de dezinfectat, siropuri si tot ce ar fi putut avea in spital. mai putin personalul medical. Medicii m-au invatat cum sa am grija de el, cu toate nevoile lui. Nu a fost deloc usor…gandul ca in orice moment putea sa se intample inevitabilul!

Fotografie1702

Stateam in pat langa el si il pupaceam, si il dragaleam, stiind ca va trebui sa imi ajunga cat pentru o viata! si tot nu ma puteam satura sa-l pupacesc! Erau nopti cand adormeam intinsa langa el, tinandu-l in brate, si ma trezeam speriata, ca nu ii pot vedea fata, si poate nu voi observa ca trebuie sa il aspir! Iar daca nu il aspiram cand avea nevoie, el nu putea sa respire! Grija pentru binele lui se lupta cu dragostea de mama, care tot ce voia era sa il tina in brate si sa-l simta aproape.
Cum avea ore intregi in care voia sa stea fara ventilator, am putut sa il plimb prin casa, in balcon, sa-I fac baie in cadita lui 🙂 sa-l punem in cearsaf si sa il dam huta 🙂 si ce mult ii placea!

966781_479437778796743_744262939_o
Va impartasesc toate acestea, desi nu e usor sa-mi deschid sufletul, pentru a va arata ca exista copii cu boli grave, ce nu se pot trata, cu diverse denumiri si simptome, dar exista o singura dragoste de mama pentru copilul ei, care ne face sa ne dorim sa le usuram pe cat posibil suferinta. Sunt copii, sunt ingerasi, care merita tot ce e mai bun si mai curat in viata!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s